Către Tine, Doamne
In primul rand Doamne, vreau sa-ti spun ca mi-am pierdut busola. De fapt, cred ca nu am avut-o niciodata cu adevarat. Plutesc, ma ridic si cobor cu fiecare lucru ce se intampla, pentru ca la final, periodic sa cad sleit in bratele Tale, sa ma vindec putin pentru a putea lua din nou de la capat… nimicul. Torn beton si inalt castele pe nimic, pentru ca m-am gandit ca fundatia vine cu timpul. Declar ca periodic cred in Tine, in rest doar stiu ca existi pe undeva departe. As minti sa spun ca nu Te-am simtit niciodata aproape, iar faptul ca azi sunt in viata nu are alta explicatie decat pe Tine. Nici macar asta nu m-a facut sa cad definitiv la pieptul Tau. Inca Te urasc rau de tot pentru ca mi-ai luat parintii atat de devreme, si atat de crunt, asa cum au fost ei, m-ai pocnit in cap cu viata asta care nu mai pare a avea nici o legatura cu Tine, cu probleme despre care nu stiam nimic, cu atat mai putin cum sa le rezolv, si continui sa ma biciuiesti cu fundaturi si esecuri, cu golul si cu dorul, si eu nu inteleg nimic. Te urasc pentru ca nimic din ceea ce ai asezat in mine bun si frumos, si la care nu am nici o contributie, nimic nu este folosit nici spre slava Ta, nici spre implinirea mea duhovniceasca, si nici spre folosul semenilor mei. Ce vrei de la mine? Nu ma pot trata cu tratate bisericesti sau carti, nu am gasit nici un preot, si am cautat, care sa sparga mâlul gros ce se prelinge pe sufletul meu. În afara de vino la biserica n-am auzit altceva. Dogma nu e tratament universal, traditia e rece cand ai nevoie de dragoste, si sincer, foarte sincer, nici imaginea imputita de politic pe care o afiseaza subtil capii bisericii nu ma ajuta deloc. Ce sa caute un necredincios acolo in biserica? Acolo mergi ca sa-ti exprimi credinta, sa-ti adapi sufletul de credincios, nu te duci ca sa crezi. Eu nu am nevoie de aspirina Doamne pentru a-mi trece raceala si nimicul ce-l simt, ci de resuscitare, nu de mangaiere pe crestet ci de adierea Ta sufleteasca, nu ma incalzeste cu nimic ca m-am spovedit dar stiu ca voi calca la fel pentru ca nu te am, ca pentru mine esti undeva in inaltul cerului si doar eu vorbesc catre tine. Mai am speranta doar intr-un singur preot si probabil ce scriu va ajunge in mainile lui; sa faca ce-o sti. Imi pare rau ca va trebui sa citeasca asa ceva, dar mai bine o blasfemie sincera decat o spovedanie falsa. Daca pe mine nu vrei sa ma asculti, poate te induri de el si de mine laolalta. 

Tu stii ca nu ma cert cu Tine acum din mandrie sau din orgoliu, ci din dor si disperare si neputinta si din tot ce mi-a mai ramas bun in suflet. Nimic nu se leaga in viata mea pentru ca nu esti in ea. Si ce este credinta, daca vrei sa-mi spui? Poate vine cu cresterea si educatia din copilarie. Eu ce vrei sa-i spun copilului meu daca voi avea? Ca m-am certat cu Tine? Ca nu stiu ce esti, unde esti, cum lucrezi in viata omului? Sa-l umplu de carti? Si un catolic, sau un reformat, sau un budist, ce vina au ca au fost crescuti intr-o traditie anume? Si cu noi astialalti restul, care n-am avut nici o legatura? Ne bagi la foc? Suntem caprele?

Toata lumea repeta ca un papagal: ai credinta! Ce inseamna acest imperativ? Act de vointa? Sa decid ca pentru mine Dumnezeu exista? Parca as decide ce pereche de pantofi sa cumpar. Este credinta acceptare? Sa accept ce? Ce au spus unii si altii pe la sinoade cand s-a hotarat ce si cat sa credem, cand s-a hotarat unde si cand s-a nascut Iisus? Nu era de ajuns ca s-a nascut? Cum arata rugaciunile si ce trebuie sa repetam in cor ca sa ne autoconvingem de un lucru sau altul?

Pe cuvant Doamne, cand merg la Biserica, parca intru intr-un tarc si usa se inchide dupa mine dupa care urmeaza prelucrarea, ritualul si gata am fost la slujba. Mi-as dori sa ma simt ca si cand umblu in viscol si gasesc o cabana si o soba calda, dar nu simt asta. Ce poti face sa simti ceva, in afara sa te autoconvingi? As vrea sa mi se toarne in cap un valau de dragoste duhovniceasca, incat sa ma inec in ea, sa planga si sa rada si sa planga iar cu mine ca cel mai bun prieten. Dragostea e totul! 

Ce are a face vointa in afar’ de cea a cautarii? 

Gasesc infinit mai multa credinta si sufletul meu tresare cand ajunge pe o creasta de munte, cand vad marea, gasesc mai usor conexiunea cu infinitul cand privesc in ochii unui cal, sau sunt in sa, cand ascult o muzica frumoasa pentru suflet ce alearga pe coardele de chitara. Atunci il iubesc pe Dumnezeu in libertatea mea, ma simt gol de toate si fericit, in natura, in minunea muntilor si vietatilor pe care le-a facut pentru noi, ma simt ca si cum a coborat sa se joace cu mine, ca si cu un copil singur, si totul e atunci sfant in jurul meu. Aici e Dumnezeu pentru mine. Si lacrimile ce imi curg acum o dovedesc pe deplin. Eu cred ca Dumnezeu este in mine, adanc si nu de acum ci dinaintea nasterii mele si ca m-am nascut cu un scop, si mi se pare ca secunda de secunda il ratez. Nu-mi gasesc locul. Cred ca si ultimul salbatec din preerie stie ca exista Dumnezeu, are constiinta a ceva superior si ca Dumnezeu se indura de El. Cel putin pentru mine simt ca Dumnezeu este lupta, soc, revelatie, sau ceva asemanator sincronicitatilor acauzale ale lui Jung, este deja vu, ceva real, intimitate, usurare, viata, lumina, scop si sens, cruce grea pe care tot El te ajuta sa o duci prin sensul pe care il gasesti in aceasta cruce si peste toate astea Dragostea care le acopera pe toate. Dupa acest Dumnezeu suspin, din cauza lipsei Lui simt ca trec pe langa un destin si nu doar pe langa liturghii, ma chinuie un gol pe care doar El il poate umple, nu eu crezand in El. Umplu cu gunoaie acest loc, vars din inconstienta provocarii Lui mizerie ca un copil care pentru a nu fi singur imprastie lucruri si stie ca parintele va veni sa-l certe si sa curete impreuna cu el, si nu va mai fi singur. 

Nu vreau sa cred in Tine doar ca sa imi pansez dezamagirile cu Tine, nu vreau sa fii niciun fel de surogat, de inlocuitor, de pansament, de naluca, de autosugestie, de sindrom Stockholm, nu vreau sa decid ca eu cred, nu vreau sa umblu cu capul in pamant ci cu sufletul patruns. Cum fac asta Doamne? Spune-mi Tu cum!!!

Nu te caut din haine albe ci din noroi, nu ma rog ci doar strig catre Tine de aici din noroi sa nu ma mai astepti Doamne pentru ca sunt amortit, nu ma astepta ci vino cu ce vrei, cu furtuna, cu cu trasnete in viata mea, cu socuri, cu disperare, cu ce vrei Tu, dar lasa-ma sa stiu ca sunt de la tine. Toate au un rost daca sunt de la Tine. Atinge-ma cumva Doamne, cu intamplari, cu oameni, cu ce vrei tu, atat Te rog doar sa nu taci ca de asta sunt ofilit deja. 

Nici Tu nu poti sa negi lacrimile multe din rugaciunile mele rare, faptul ca am lasat jos totul si m-am afundat in tacerea ta să Te ascult. N-am auzit nimic. Sigur ca din cauza ca sunt pacatos, dar nu ai zis ca lasi 99 de oi ca sa o gasesti pe cea pierduta? Behăi singur de ani buni si ratacesc doar ca sa-ti aud glasul. Nu te vad contabil cu pixul in mana bifand pacate ci cu lacrimi in ochi pentru cel care greseste, te vad doar ca Dragoste rastingnita, o Dragoste care a venit sa piarda pe pamant si nu a avut nimic de castigat nici din moarte si nici cat a fost in viata. N-a clamat un loc in istorie, nici lauri, nici glorie. Pentru Dragoste a murit si din Dragoste a înviat!.
autor necunoscut