Mulți părinți se plâng de modul în care copiiii comunică cu ei. Spre exemplu, copilul este luat de la școală sau grădiniță și părintele întreabă: “cum a fost azi?/ ce ai făcut azi?”. De cele mai multe ori copilul răspunde: “BINE!”. Acest răspuns nu ne oferă un înțeles și mai mult, ne irită. Concluzionăm că cel mic nu vrea să comunice cu noi, ne ignoră, deci are o “problemă”.
Dar hai să vedem! Cum facem noi, adulții/ părinții, cei care suntem modelele lor?
Din experiența mea, atunci când doi adulți se întâlnesc, de cele mai multe ori, dialogul e cam așa:
-Bună, ce faci?
-Bine!
Întrebarea mea: care este diferența dintre cele două interacțiuni? În cazul copilului, el oferă răspunsul preluat și învățat de la părinte. În mintea lui, așa e firesc să fie, pentru că asta a auzit și văzut. În cazul adultului/ părintelui, răspunsul “bine” e mult mai comod decât răspunsul corect și adevărat. Ne este teamă sau rușine să le împărtășim celorlalți ceea ce facem cu adevărat. Ni s-ar părea de neconceput ca răspuns la întrebarea “ce faci?”, un posibil: “sunt frânt de oboseală, muncesc din greu la un proiect și tocmai am aflat că un prieten suferă de cancer. Sunt devastat!”. Ne imaginăm că celuilalt nu i-ar păsa de problemele noastre și omitem astfel, să dăm un sens și diversitate interacțiunii dintre noi. Am uitat să ne exprimăm sentimentele și să le punem o etichetă.
Nu cumva, tot asta fac și copiii noștri? Sunt ei capabili să-și recunoască sentimentele? Nu, nu sunt! Pentru că nu au fost învățați și încurajați să facă acest lucru.
Nu uita, doar în momentul în care exprim ceea ce simt, devin capabil să controlez situația. Copiii nu știu să facă asta, dar împreună îi putem ajuta.

Aurelia Macavei
mamă și psihoterapeut

Ca părinte, mă îngrijorează ceea ce se întâmplă cu copiii noștri; au devenit temători, singuri și triști, neascultători și chiar violenți cu cei apropiați. Mă îngrijorează și mai mult faptul că noi, părinții, educatorii și profesorii lor nu conștientizăm unele aspecte. Cunosc mulți părinți care spun frecvent: “eu când eram de vârsta ta…”. Educatorii și profesorii fac același lucru și anume, compară și diferențiază o generație de altă generație. Mesajul ascuns ce-l transmitem astfel copiilor, sună cam așa: “sunteți defecți!”. Ne apărăm astfel de responsabilitatea ce ne revine în creșterea și educația propriilor copii. Nicicând în istoria omenirii părinții nu au muncit atât cât muncim și alergăm noi. Nicicând în istoria omenirii nu am fost loviți din plin de cele două forțe existente în prezent, cea economică și cea tehnologică. Alergăm cu viteză să ținem pasul cu tot ceea ce înseamnă “actual” și astfel ne îndepărtăm tot mai mult de propriii copii. Astfel, copiii devin triști și singuri. Se refugiază într-o lume virtuală și pierd contactul cu tot ceea ce înseamnă <viață>. Copiii nu se mai joacă cu alți copii, ne este teamă să-i lăsăm singuri în fața casei sau blocului, nici gând să meargă singuri la școală. Mai mult, e importantă mașina cu care îi ducem la școală. Părinții noștri nu ne-au crescut așa. Îmi amintesc cu atâta emoție toate clipele petrecute cu ei. Veșnic era casa plină, aproape zilnic petreceam în natură, ne jucam tot felul de jocuri, povesteam câte-n lună și stele, împărțeam tot ce aveam cu ceilalți. Aveam puțin peste 3 anișori când am fost la magazinul de peste drum să cumpăr pâine, părinții mă urmăreau din balcon. :)Vacanțele la bunici, taberele, jocul de-a v-ati ascunselea în cimitirul satului, jocurile de roluri, mersul la câmp alături de bunici (primeam câțiva bănuți pentru asta). Doamne… câte amintiri! Copiii noștri trăiesc asta? Nicidecum! Și nici nu spun că asta ar mai fi posibil într-o măsură identică, dar spun cu tărie că e imperios necesar să ne trezim! Dacă dorim să trăim într-o lume mai bună, mai umană și mai sigură, schimbarea va trebui făcută acasă, în relația cu copilul tău! Ei reprezintă viitorul omenirii.
Aurelia Macavei