În urmă cu câteva zile, am scris despre munca mea cu oamenii vârstnici. Astăzi, vreau să punctez un aspect ce-l observ de câțiva ani. Copiii! Iubesc să lucrez cu ei! Copiii sunt cei care ne învață să trăim în prezent. Momentele trăite alături de ei sunt atât de diferite și prețioase. 

Știm cu toții că atunci când problemele nerezolvate din trecutul nostru ne bântuie, ne confruntăm cu o tristețe greu de depășit; și mai știm că atunci când temerile legate de viitor pun stăpânire pe noi, ne confruntăm cu teama și frica. Ambele, tristețea sau teama, nu ne dau voie să trăim în pace cu noi înșine, să trăim în prezent. 

În cabinetul psihoterapeutului ajung oameni în suferință cât și oameni dornici să înțeleagă cum își trăiesc viețile. Marea majoritate a acestora, este “prinsă” undeva în trecut sau undeva în viitor. Și mi-e lesne să înțeleg asta chiar și din limbajul verbal și non verbal al primei ședințe. Apăsați de propriile conflicte interioare, pășesc în cabinet cumva… absenți. Nimic din ceea ce-i înconjoară nu le trezește atenția, cumva… ceea ce se află lângă ei, nu există. 

De-a lungul anilor, am experimentat alături de ei și de multe ori, după câteva ședințe, i-am rugat să-mi descrie cabinetul cu ochii închiși. Un exercițiu simplu, dar atât de eficient. Foarte puțini au fost cei care au reușit să vadă cu “ochii minții” fragmente din încăpere. De ce este eficient un astfel de exercițiu? Pentru că ne demonstrează cât de “atenți” suntem cu ceea ce se află în prezența noastră. Aflăm astfel că “legătura” dintre noi și mediu, lipsește. 

Copiii… sunt minunați. Cei care mă cunosc, m-au auzit de multe ori spunând: “copiii sunt <nevirusați>.”:)

În prezența lor, e foarte greu să plonjezi în ițele trecutului sau în mrejele viitorului. Ei trăiesc AICI și ACUM! Ei sunt cei care trăiesc într-un minunat acord cu ceea ce-i înconjoară. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, ei sunt cei care-mi “inspectează” cabinetul, ei sunt cei care observă că una din plantele mele a înflorit sau că astăzi a apărut un obiect nou în cabinet. Ei sunt primii care observă orice schimbare a înfățișării mele. Ei povestesc cu ușurință despre ceea ce simt atunci când motanul meu toarce în brațele lor. Și tot ei povestesc deschis despre ceea ce simt atunci când ne revedem după câteva săptămâni de vacanță. Și cel mai important, ei, copiii, povestesc câte-n lună și stele despre ceea ce gândesc și simt ACUM. Iar asta, nu-i puțin lucru. 

Cu ei, copiii, reușesc să trăiesc aceste experiențe încă din primele ședințe. 

Cu noi, adulții, lucrurile se mișcă mai greu. Avem nevoie de multă muncă pentu a reuși să pășim în lumina prezentului. 

Pentru noi, amintirile de acum 10, 20 sau chiar 50 de ani, au un impact mare asupra emoțiilor de azi. E imposibil să ne bucurăm de momentul “acum” atunci când suntem mânioși pe trecutul nostru. Familia, prietenii, activitățile noastre, toate se desfășoară în prezent. 

Apoi… stresul legat de viitorul nostru poate fi la fel de copleșitor. “Voi mai avea un loc de munca? Imi voi putea plăti datoriile? Vor avea copiii mei succes?, etc.”, toate aceste gânduri ne “smulg” din prezent și ne induc o stare de teamă și dezechilibru interior. 

Din păcate, în România, psihoterapia este ultima resursă folosită. Cei mai mulți apelează la tratamentele medicamentoase. De fapt, “tratament” NU înseamnă “vindecare”. O pastilă, NU îți va vindeca rănile sufletului și nici nu te va învăța să trăiești în prezent. 
Va urma! 

   aura

Către Tine, Doamne
In primul rand Doamne, vreau sa-ti spun ca mi-am pierdut busola. De fapt, cred ca nu am avut-o niciodata cu adevarat. Plutesc, ma ridic si cobor cu fiecare lucru ce se intampla, pentru ca la final, periodic sa cad sleit in bratele Tale, sa ma vindec putin pentru a putea lua din nou de la capat… nimicul. Torn beton si inalt castele pe nimic, pentru ca m-am gandit ca fundatia vine cu timpul. Declar ca periodic cred in Tine, in rest doar stiu ca existi pe undeva departe. As minti sa spun ca nu Te-am simtit niciodata aproape, iar faptul ca azi sunt in viata nu are alta explicatie decat pe Tine. Nici macar asta nu m-a facut sa cad definitiv la pieptul Tau. Inca Te urasc rau de tot pentru ca mi-ai luat parintii atat de devreme, si atat de crunt, asa cum au fost ei, m-ai pocnit in cap cu viata asta care nu mai pare a avea nici o legatura cu Tine, cu probleme despre care nu stiam nimic, cu atat mai putin cum sa le rezolv, si continui sa ma biciuiesti cu fundaturi si esecuri, cu golul si cu dorul, si eu nu inteleg nimic. Te urasc pentru ca nimic din ceea ce ai asezat in mine bun si frumos, si la care nu am nici o contributie, nimic nu este folosit nici spre slava Ta, nici spre implinirea mea duhovniceasca, si nici spre folosul semenilor mei. Ce vrei de la mine? Nu ma pot trata cu tratate bisericesti sau carti, nu am gasit nici un preot, si am cautat, care sa sparga mâlul gros ce se prelinge pe sufletul meu. În afara de vino la biserica n-am auzit altceva. Dogma nu e tratament universal, traditia e rece cand ai nevoie de dragoste, si sincer, foarte sincer, nici imaginea imputita de politic pe care o afiseaza subtil capii bisericii nu ma ajuta deloc. Ce sa caute un necredincios acolo in biserica? Acolo mergi ca sa-ti exprimi credinta, sa-ti adapi sufletul de credincios, nu te duci ca sa crezi. Eu nu am nevoie de aspirina Doamne pentru a-mi trece raceala si nimicul ce-l simt, ci de resuscitare, nu de mangaiere pe crestet ci de adierea Ta sufleteasca, nu ma incalzeste cu nimic ca m-am spovedit dar stiu ca voi calca la fel pentru ca nu te am, ca pentru mine esti undeva in inaltul cerului si doar eu vorbesc catre tine. Mai am speranta doar intr-un singur preot si probabil ce scriu va ajunge in mainile lui; sa faca ce-o sti. Imi pare rau ca va trebui sa citeasca asa ceva, dar mai bine o blasfemie sincera decat o spovedanie falsa. Daca pe mine nu vrei sa ma asculti, poate te induri de el si de mine laolalta. 

Tu stii ca nu ma cert cu Tine acum din mandrie sau din orgoliu, ci din dor si disperare si neputinta si din tot ce mi-a mai ramas bun in suflet. Nimic nu se leaga in viata mea pentru ca nu esti in ea. Si ce este credinta, daca vrei sa-mi spui? Poate vine cu cresterea si educatia din copilarie. Eu ce vrei sa-i spun copilului meu daca voi avea? Ca m-am certat cu Tine? Ca nu stiu ce esti, unde esti, cum lucrezi in viata omului? Sa-l umplu de carti? Si un catolic, sau un reformat, sau un budist, ce vina au ca au fost crescuti intr-o traditie anume? Si cu noi astialalti restul, care n-am avut nici o legatura? Ne bagi la foc? Suntem caprele?

Toata lumea repeta ca un papagal: ai credinta! Ce inseamna acest imperativ? Act de vointa? Sa decid ca pentru mine Dumnezeu exista? Parca as decide ce pereche de pantofi sa cumpar. Este credinta acceptare? Sa accept ce? Ce au spus unii si altii pe la sinoade cand s-a hotarat ce si cat sa credem, cand s-a hotarat unde si cand s-a nascut Iisus? Nu era de ajuns ca s-a nascut? Cum arata rugaciunile si ce trebuie sa repetam in cor ca sa ne autoconvingem de un lucru sau altul?

Pe cuvant Doamne, cand merg la Biserica, parca intru intr-un tarc si usa se inchide dupa mine dupa care urmeaza prelucrarea, ritualul si gata am fost la slujba. Mi-as dori sa ma simt ca si cand umblu in viscol si gasesc o cabana si o soba calda, dar nu simt asta. Ce poti face sa simti ceva, in afara sa te autoconvingi? As vrea sa mi se toarne in cap un valau de dragoste duhovniceasca, incat sa ma inec in ea, sa planga si sa rada si sa planga iar cu mine ca cel mai bun prieten. Dragostea e totul! 

Ce are a face vointa in afar’ de cea a cautarii? 

Gasesc infinit mai multa credinta si sufletul meu tresare cand ajunge pe o creasta de munte, cand vad marea, gasesc mai usor conexiunea cu infinitul cand privesc in ochii unui cal, sau sunt in sa, cand ascult o muzica frumoasa pentru suflet ce alearga pe coardele de chitara. Atunci il iubesc pe Dumnezeu in libertatea mea, ma simt gol de toate si fericit, in natura, in minunea muntilor si vietatilor pe care le-a facut pentru noi, ma simt ca si cum a coborat sa se joace cu mine, ca si cu un copil singur, si totul e atunci sfant in jurul meu. Aici e Dumnezeu pentru mine. Si lacrimile ce imi curg acum o dovedesc pe deplin. Eu cred ca Dumnezeu este in mine, adanc si nu de acum ci dinaintea nasterii mele si ca m-am nascut cu un scop, si mi se pare ca secunda de secunda il ratez. Nu-mi gasesc locul. Cred ca si ultimul salbatec din preerie stie ca exista Dumnezeu, are constiinta a ceva superior si ca Dumnezeu se indura de El. Cel putin pentru mine simt ca Dumnezeu este lupta, soc, revelatie, sau ceva asemanator sincronicitatilor acauzale ale lui Jung, este deja vu, ceva real, intimitate, usurare, viata, lumina, scop si sens, cruce grea pe care tot El te ajuta sa o duci prin sensul pe care il gasesti in aceasta cruce si peste toate astea Dragostea care le acopera pe toate. Dupa acest Dumnezeu suspin, din cauza lipsei Lui simt ca trec pe langa un destin si nu doar pe langa liturghii, ma chinuie un gol pe care doar El il poate umple, nu eu crezand in El. Umplu cu gunoaie acest loc, vars din inconstienta provocarii Lui mizerie ca un copil care pentru a nu fi singur imprastie lucruri si stie ca parintele va veni sa-l certe si sa curete impreuna cu el, si nu va mai fi singur. 

Nu vreau sa cred in Tine doar ca sa imi pansez dezamagirile cu Tine, nu vreau sa fii niciun fel de surogat, de inlocuitor, de pansament, de naluca, de autosugestie, de sindrom Stockholm, nu vreau sa decid ca eu cred, nu vreau sa umblu cu capul in pamant ci cu sufletul patruns. Cum fac asta Doamne? Spune-mi Tu cum!!!

Nu te caut din haine albe ci din noroi, nu ma rog ci doar strig catre Tine de aici din noroi sa nu ma mai astepti Doamne pentru ca sunt amortit, nu ma astepta ci vino cu ce vrei, cu furtuna, cu cu trasnete in viata mea, cu socuri, cu disperare, cu ce vrei Tu, dar lasa-ma sa stiu ca sunt de la tine. Toate au un rost daca sunt de la Tine. Atinge-ma cumva Doamne, cu intamplari, cu oameni, cu ce vrei tu, atat Te rog doar sa nu taci ca de asta sunt ofilit deja. 

Nici Tu nu poti sa negi lacrimile multe din rugaciunile mele rare, faptul ca am lasat jos totul si m-am afundat in tacerea ta să Te ascult. N-am auzit nimic. Sigur ca din cauza ca sunt pacatos, dar nu ai zis ca lasi 99 de oi ca sa o gasesti pe cea pierduta? Behăi singur de ani buni si ratacesc doar ca sa-ti aud glasul. Nu te vad contabil cu pixul in mana bifand pacate ci cu lacrimi in ochi pentru cel care greseste, te vad doar ca Dragoste rastingnita, o Dragoste care a venit sa piarda pe pamant si nu a avut nimic de castigat nici din moarte si nici cat a fost in viata. N-a clamat un loc in istorie, nici lauri, nici glorie. Pentru Dragoste a murit si din Dragoste a înviat!.
autor necunoscut

De-a lungul timpului în cabinetul meu de psihoterapie au intrat oameni de toate vârstele. Dacă l-a început mi-a fost ușor teamă să lucrez cu vârstnicii, acum chiar iubesc acest tip de interacțiune. Sunt autentici și curajoși. Nu le e teamă să-și exprime sentimentele de frică sau chiar inutilitate. Și aici există un aspect important pe care vreau să-l subliniez. 
Ne naștem, creștem, învățăm, muncim. Suntem încurajați de la vârste fragede să obținem succesul și ajunși la vârsta adultă, ne comparăm cu ceilalți folosindu-ne de semnele exterioare ale succesului. E important job-ul pe care îl avem, statutul social, mașina pe care o conducem, biroul, concediile și multe altele. E important ca ceea ce exprimăm în exterior să fie cât mai “glamour” și cât mai “cool”. Dar uităm cu desăvârșire că mai rămâne ceva de dezvoltat: sentimentul valorii interioare. 

Anii trec și biroul sau funcția importantă din prezent vor fi ocupate de altcineva.Când tinerețea și frumusețea se duc, când puterea socială se duce și ea, când vârsta pensionării se apropie, oamenii pot suferi îngrozitor de mult, mai ales când au pus semnul egal între toate acestea și valoarea lor interioară. Până învață alte moduri de a-și trăi viața, oamenii suferă cumplit și mulți ajung în situații aparent fără ieșire.
Nu aștepta vârsta pensionării pentru a începe să lucrezi la propia ta deșteptare spirituală. Nu aștepta bătrânețea pentru a-ți descoperi propia valoare interioară. Prețuiește viața și construiește-ți o stimă de sine pozitivă. Poți începe acum!