Se crede, bunaoara, ca terapeutul detine secretele artei de a trai, se simte bine tot timpul si este dispus, pentru bani grei, sa-si impartaseasca uluitoarea sa cunoastere a sufletului uman. Nici nu ne putem astepta, pentru o persoana in nevoie sa creada altceva, pentru ca ce rost ar mai avea sa se prezinte la cineva care se simte la fel de mizerabil ca ea? De asemenea, in ipoteza ca terapeutului i-ar fi cat de cat mai bine, de ce ar mai fi el cautat daca nu ar sti sa comunice cum face si ce face pentru a nu se simti, totusi, la fel de infiorator ca pacientii sai?
In realitate, terapeutul nu se simte minunat intodeauna. Ba uneori se simte cu adevarat oribil. Aceasta arata ca terapeutul este o fiinta normala. Singura diferenta intre el si clientii sai rezida in faptul ca este mai apt in a-si intelege propria suferinta si ca poseda o serie de strategii de a-i face fata. Daca nu reuseste, merge el insusi la un terapeut sau, dupa caz, se dedica unor meserii la fel de nobile, precum gradinaritul, tamplaria sau cresterea animalelor. In ce priveste secretele artei de a fi fericit, terapeutul este departe de a fi auzit vreodata de ele. Mai mult decat atat, nici nu crede ca asa ceva ar exista, pur si simplu pentru ca viata este atat de schimbatoare si imprevizibila incat e imposibil sa fie prinsa in reguli, forme fixe sau norme de comportament. El constata cu o uimire meu reinnoita aderenta clientilor sai la o varietate de credinte, idei, proceduri si strategii prin care reusesc, intr-o maniera inegalabila, sa-si transforme propriile vieti intr-un infern.
Se crede, de asemenea, ca terapeutul si-a rezolvat propriile conflicte interioare si doar dintr-o nesfarsita bunatate accepta sa mai ramana in mijlocul unor oameni sfasiati de tensiuni si contradictii interne. In realitate, terapeutul are propriile lui conflicte, de care insa e constient si pe care cauta sa le rezolve cu rabdare si luciditate. Conflictele si contradictiile sunt motoare ale dezvoltarii personale daca sunt mentinute in campul constiintei, ele devenind distructive numai atunci cand sunt prezente in straturile obscure si necunoscute ale inconstientului. Terapeutii ce dispun de o minte fina si de o mare putere de analiza isi descopera uneori tensiuni atat de subtile si numeroase incat, auzindu-le, clientii lor s-ar putea considera intrupari exceptionale ale sanatatii mintale.
O alta credinta larg raspandita este ca terapeutul ar fi un izvor de intelegere, afectiune si consideratie pentru clientii sai, acceptandu-le, cu o seninantate angelica si la nesfarsit, ideile si comportamentele irationale. Desii unii terapeuti manifesta fara efort o asemenea atitudine, in virtutea faptului ca sunt oameni si nu fiinte celeste, exista momente cand isi exprima neincrederea, iritarea sau admiratia cvasi-religioasa pentru consecventa si rigoarea cu care unii clienti se dovedesc a fi clasici in viata ai inadecvarii si prostiei.
Frecventa este si credinta ca terapeutul ar asculta, cu un interes fara margini si intr-o stare de concentrare mistica, relatarile si povestirile clientilor sai. Terapeutul ar avea si o satisfactie usor perversa de a cunoaste, in cele mai mici amanunte, secretele vietilor semenilor sai. In realitate, ascultand cu atentie si oferind permanent semnale ale intelegerii lor, terapeutii sunt departe de a fi patrunsi sau extaziati de neinchipuitele si complicatele evenimente, actiuni sau trairi ale clientilor si foarte probabil le-ar fi vesnic recunoscatori daca ar reusi sa se concentreze pe aspectele esentiale ale problemei lor.
Aceasta credinta in interesul suprauman al terapeutului pentru clientul sau este adesea asociata cu o alta, anume ca in afara practicii sale, in viata de zi cu zi, terapeutul isi continua activitatea sa fatal-investigativa, cercetand cu un ochi de vultur, comportamentul si atitudinile oamenilor pe care ii intalneste si pune diagnostice cu aceiasi viteza si precizie precum un agent de circulatie experimentat depisteaza soferii incepatori. Intrebarile pe care terapeutul le pune in conversatiile obisnuite sunt adevarate capcane in care oamenii nevinovati cad si nu este niciodata intamplator daca el intreaba de unde ai cumparat bananele sau daca ai un bilet in plus. De fapt, cu exceptia cazurilor didactice, terapeutii sunt foarte fericiti in a uita de analize si profile psihologice. In plus, uneori oamenii sunt atat de asemanatori intre ei incat nu are nici un sens sa cauti pe strada sau acasa la cineva ceea ce oricum gasesti in cabinetul de psihoterapie.
In sfarsit, de o buna audienta se bucura si ideea conform careia terapeutul nu va mai avea liniste si nici somn pana cand nu va intelege, identifica si rezolva problema clientului sau, singura responsabilitate a acestuia din urma fiind de a se prezenta cu regularitate la cabinet, unde cu ajutorul cuvintelor magice rostite de terapeut, suferinta psihologica va disparea precum tigarile de contrabanda de pe generoasa piata romaneasca.
In realitate, tot ce face un teapeut este sa mobilizeze resursele clientului sau si sa-l asiste in efortul de a se autoaccepta si autointelege. El va aprecia, cu siguranta, manevrele adesea extrem de sofisticate si inteligente prin care clientul cauta sa obtina suportul mediului, eventual ii va comunica veneratia pentru inaltul nivel de subtilitate al strategiilor manipulative, dar va continua sa-l frustreze in cererile si atasamentele sale infantile.
Dupa cum se poate vedea, terapeutul nu este o fiinta umana genial inzestrata si nici un zeu coborat temporar printre oameni. Libertatea de a fi uman poate fi exersata intr-o diversitate de moduri si din acest punct de vedere intre psihoterapie, cultivarea pamantului sau studierea fractalilor nu este nici o diferenta.

Iolanda Mitrofan, Adrian Nuta
Terapia Unificarii